16th aprilie 2021
Home » RĂZBOIUL SEXELOR! În pat cu dușmanul…

RĂZBOIUL SEXELOR! În pat cu dușmanul…

de reporterpenet

01_poza

 

Ce ne-am dori să înțelegeți, dragilor, este că, întrebările care vă frământă, problemele care vă chinuie, au fost și sunt și ale noastre. Și ale celor dinaintea noastră. Și vor fi și ale celor de după voi. Nu sunteți singuri, nu sunteți unici. Nu așa.

By me, with love

Noi? Am decis să ne lansăm în acest dialog din două mari motive: în primul rând ca să găsim împreună răspunsuri la interogări vechi de când lumea, și, în al doilea rând (iar acesta este, credem noi, și mai important), ca să arătăm tuturor celor doritori să ne lectureze cât de importantă este comunicarea. Sinceră, deschisă, cu subiect.

Dragilor, vorbiți!!! Exprimați-vă!!! Strigați din suflet ce vreți! Cineva o să vă audă! Dar faceți-o frumos, faceți-o corect, din toate punctele de vedere…

Totul a început într-o după-amiază de martie, după o zi dificilă, o zi din aia grea…în care parcă toate mi-au mers alandala, în care mi le-am luat pe bandă, la pachet…sau cum vrei să îi zici situației…și toată durerea pe care m-am chinuit să o țin undeva ascunsă bine de tot, a năvălit dintr-o dată furioasă peste mine, decisă să mă doboare…Era cât pe-aici să o facă. Tocmai o pierdusem și pe mama, ultimul dintre eroii copilăriei și ai adolescenței mele…mă simțeam complet dezarmată. Copilul din mine, care mă acaparase, era singur pe lume. Brusc!

Aveam impresia că sunt pe cont propriu, eu cu mine, și n-aveam ce sfat să-mi dau. Și nu voiam să disper, dar o făceam. Repede și sigur. Că nemernica asta era mai puternică decât mine. Teama că n-o să pot s-o scot la capăt îmi depășea autocontrolul.

Mă simțeam cu un picior jumate în prăpastie. Și parcă golul de dedesubt mă striga:
– Hai, vino, să terminăm bâlciul, că nu mă poți învinge!

Și singură nu puteam. Și nu pot. Cât de puternică aș fi, uneori NU pot.

Mă simțeam judecată, “cântărită”, condamnată…Eu, cea care am susținut aproape întotdeauna că nu-mi pasă de gura lumii (iar pesoanele a căror părere contase până atunci se grăbiseră să dispară, rând pe rând, ca într-un joc de v-ați ascunselea lugubru) ajunsesem în punctul ăla în care nu știam ce vreau, pe cine vreau, dacă mai vreau. Îmi doream să fiu lăsată în pace și luată în brațe în același timp. Nu căutam compasiune dar îmi doream înțelegere, fără ca eu să mă pot pricepe.

Am considerat în permanență că mă pot exprima mai bine și mai ușor în scris (pe deasupra, așa îmi pot și cumpăni mai bine cuvintele, pe care de multe ori le arunc fără să țin cont că nu le mai pot lua înapoi, crezând că doar moartea e ireversibilă; greșit!) și că, pe cale de consecință, așa voi și fi percepută în felul în care credeam că-mi doresc să fiu.

În felul ăsta, eternul canal de socializare pe care mulți îl folosim cu o indârjire care frizează penibilul devenise principalul meu “aliat”. Acolo îmi vărsam orice “of”, orice frustrare, în speranța că așa va trece, totul…și că “prietenii” vor ști să citească printre rânduri, dacă va fi nevoie. M-am înșelat. Amarnic. Cei care puteau face asta, îmi pătrunseseră direct în suflet. De la prima întâlnire. Dincolo de ziduri și de aparențe (voite sau nu). Ceilalți…vedeau doar “cancanul”, un motiv în plus de bârfă și atât.

Așa m-am hotărât: “îmi voi face un blog”. Pentru mine. Și poate, dacă cineva va fi interesat să-l urmărească, o va face. Ideea a stârnit reacții diverse, majoritatea de dezaprobare exprimată prin ironii răutăcioase, câteva, puține dar calitative, de încurajare. Carla și Răzvan, doi oameni pe care îi iubesc, m-au îndemnat să scriu, că aș avea talent. Am râs, n-avem eu timp de asta…O să explic doar “lumii” cine și de ce sunt și atât…Și-o să mă repet de câte ori va fi nevoie. De câte ori voi simți EU nevoia, mi-am zis. Atâta vreme cât nu forțez pe nimeni să mă urmărească, de ce n-aș face-o cum și când vreau eu???

Doar că vorbele lor m-au urmărit. Mi s-au întipărit în minte cum intră ploaia în pământ după secetă și încet-încet, după care din ce în ce mai mult, am început să scriu. Orice, oriunde, frenetic. Uneori fără cap și fără coadă. Uneori sarcastic, alteori ironic, câteodată sensibil spre deprimant…exact așa cum simțeam. Dar mi-era puțin mai bine. Dar, și mai important a fost faptul că, pentru prima oară în mai bine de doi ani, de la dispariția tatălui meu (urmată la prea scurt timp de cea a mamei), am început să am zile în care nu am plâns. Pentru că mă simțeam împlinită și cumva mai aproape de ei…

Timid, oamenii au început să mă citească. Să mă combată, să mă dezbată, să mă stimuleze, să mă descurajeze…important este că am avut sentimentul că nu scriu degeaba, atâta vreme cât stârnesc reacții. Și ce le-am mai stârnit…Am fost catalogată, în scurt timp, în multe feluri: arogantă, infatuată, naivă, copilă, deșteaptă, prostuță, nărăvașă, încăpățânată, perversă…Nu mi-a păsat. Toate sunt măști, și le port după cum consider eu că e necesar…asortate la fiecare situație de viață în parte.

De la amintiri din copilărie, din adolescență, pățanii prezente și subiecte de actualitate, am scris despre toate. Am lansat în online și “întrebări existențiale”, cum le-am spus eu, chestiuni care mă frământă, pe care poate încă nu le-am înțeles…La una dintre acestea, despre prietenia dintre bărbat și femeie (asupra căreia voi reveni într-un articol următor), în universul meu virtual a intrat, destul de vehement la o primă vedere, cel pe care-l voi numi în continuare Dr. Love (după semnătura pe care el insuși o folosește în scrierile sale).

Sosirea lui a fost intempestivă, însoțită de tachinări, ironii, sarcasm, provocare împinsă către limită, dar lipsită de mitocănie, totuși. Ceea ce mi-a atras atenția. Și am răspuns cu aceeași monedă. A urmat un dialog al “absurdului”, un soi de competițe copilărească. Eu! (Pot fi mai ironică, mai sarcastică, mai capricioasă, mai…). Ba eu! (Pot să mă exprim cu mai multe înțelesuri, pot fi mai “pervers”, te pot enerva mai tare, te pot pune cu “botul pe labe”).

Încet-încet, în jocul ăsta virtual am lăsat măștile să cadă și am decis, într-un compromis tacit, să rămână doi oameni care au ceva de spus, într-o discuție care poate părea interminabilă, despre EI și ELE, despre diferențe și asemănări, despre vise, dorințe, așteptări…A fost momentul în care am început să privesc, împreună cu cei care mă/ne citesc, din nou, fiecare zi ca pe o nouă provocare, ca pe un bun prilej de a învăța lucruri noi, de a-mi deschide mintea și sufletul, de a împărtăși experiențe, de a găsi răspunsuri la eternele întrebări ale vieții…

CITEȘTE ȘI:

Războiul sexelor. Femeia puternică

Războiul sexelor. Rock my world!

Războiul sexelor. Prietenia dintre EL și EA

Ar putea sa te intereseze

Lasa comentariu

* Folosind acest serviciu iti dai acordul ca site-ul nostru sa stocheze datele tale pentru a putea raspunde cerintelor.

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.

Acest site foloseste cookies pentru o experienta cat mai placuta a utilizatorilor. Nu stocam si nu folosim datele tale personale, decat daca optezi pentru newsletter, sau sectiunea de comentarii, pentru a putea sa-ti raspundem, sau sa-ti trimitem cele mai noi articole. Presupunem ca esti de acord cu acest lucru, dar, poti sa alegi Accept Citeste mai mult